Cântec în noapte

Cântec în noapte

   Adâncă... Mare adâncă şi neagră a cerului. Doar luna, lacrimă de argint, uitată printre stânci, mai suflă lumină pe nişte valuri. E frig. Şi linişte. Un singur susur de cântec, emoţie dusă de vânt, alunecă pe razele reci ale lunii, apoi rătăceşte prin marea adâncă, neagră şi zbuciumată.

   Dintr-o casă mică se aud frânturile unei melodii de mult uitată. În cameră, o singură lumânare mai pâlpâie uşor, parcă de frică să nu tulbure liniştea nopţii şi sufletul cântecului.

   În mijlocul camerei, un pian de lemn negru. În faţa lui, un tânăr ce descifrează, la lumina palidă a lumânărilor, nişte note de pe partituri îngălbenite de vreme.

    Părul, miez de castană coaptă, îi atinge umerii. Ochii îi sunt cenuşii, precum cerul atunci când ninge. Buzele se destind într-un zâmbet jucăuş. Acum poate cânta toată melodia... A reuşit.

   Flacăra timidă a lumânării joacă în ochii lui. Luna tresare când prima clapă de fildeş a pianului e atinsă de degetul lung şi alb. Cântecul începe. Magia înconjoară şi tânărul, şi pianul, şi luna, şi noaptea...

   La început, melodia sună puternică, plină de furie. În ochii lui e furtună, degetele îi aleargă pe clape, părul mângâie lemnul negru. Îşi simte inima zbătându-se plăpând, încercând să ţină pasul cu îngerul ce insuflă pianului viaţă, emoţie, durere...

   Deodată, melodia devine liniştită. El...e liber. Acordurile line aleargă prin vânt, iar sufletul lui aleargă cu ele.

   Pleoapele se închid peste ochii cenuşii. Uşor, cu o mână, îşi dă la o parte părul din ochi, apoi degetele revin, dornice să atingă iar melodia. El nu mai există... Doar cântecul umple căsuţa în noapte. El trăieşte în el, prin el... şi uneori se pierde în el. Cântecul e mai sus decât îngerul care îl cântă...

   Ultimul sunet răsună până se afundă în valurile nopţii. Degetele albe se ridică de pe clape. Magia se sfârşeşte.

   Ochii pianistului se deschid, partiturile redevin obiecte, nu emoţii.

   O voce cristalină rupe tăcerea:

   - Cânţi ca un înger...

   - Nu, copilă, dar ,uneori, uit cum dulcele pian îţi poate scrie viaţa printre note...

   O lacrimă fierbinte sărută clapele albe şi reci...un cântec în noapte...

Roman Letiţia